Rolul companiilor multinaționale în menținerea și adâncirea dezechilibrelor comerciale

Lucrarea unor cercetători chinezi a fost primită cu deosebit interes la conferința organizată de American Economic Association în primele zile ale anului la Philadelphia.

Sub titlul “Rolul ascuns al corporațiilor multinaționale în conflictul comercial dintre SUA și China: o perspectivă a legăturii dintre financiarizare și externalizare“, cei patru autori chinezi, trei de la Universitatea Renmin din China și unul de la University of Massachusetts-Amherst, prezintă un punct de vedere alternativ în ceea ce privește cauzele menținerii și adâncirii dezechilibrelor comerciale dintre Statele Unite și China.

În timp ce teoriile clasice se concentrează, în principal, asupra decalajelor dintre economisire și investiții, tehnologice sau asupra fluxurilor de capital, analiza prezentată de economiștii chinezi “arată că dezechilibrul își are originea în însăși organizarea corporativă a valorii: producția este externalizată, profiturile sunt înregistrate în jurisdicții cu impozitare redusă, câștigurile sunt deținute în active în dolari, iar capitalul este reciclat prin canale financiare”.

De ce a fost aleasă o teorie alternativă? Deoarece dezechilibrul comercial bilateral nu s-a atenuat semnificativ după introducerea unor tarife substanțiale pentru două treimi din exporturile Chinei către SUA și a altor măsuri care să asigure “decuplarea strategică” începând din 2018.

În aceste condiții, cauzele dezechilibrului au fost căutate în altă parte, pe fondul ineficienței “războiului comercial” declanșat de Statele Unite.

“Războiul comercial a vizat geografia producției, dar dezechilibrul persistă deoarece este înrădăcinat în geografia valorii, în modul în care corporațiile multinaționale (CMN) organizează producția, alocă profiturile și reciclează capitalul dincolo de granițe”, arată autorii, care apoi subliniază că “externalizarea oferă arbitrajul costurilor și lichiditatea care susțin financiarizarea, în timp ce financiarizarea creează presiuni asupra valorii acționarilor care accelerează mișcarea către externalizare. Împreună, ele formează un circuit unic care leagă producția globală de finanțele corporative”.

Pe baza a patru studii de caz, pentru companiile Apple, Microsoft, Nike și Pfizer, este analizat modul în care sunt create și alocate profiturile în cadrul rețelelor globale de producție.

În cazul Apple, asamblarea dispozitivelor se face în China, însă centrele de profit sunt entități care administrează proprietate intelectuală înregistrate în Irlanda.

Cu alte cuvinte, “tarifele și restricțiile comerciale operează în funcție de locul de asamblare, însă mecanismele decisive ale captării valorii rezidă în controlul activelor necorporale, stabilirea prețurilor tranzacțiilor intra-firmă și alocarea internă a profiturilor”.

Concluzia autorilor este că atâta timp cât companiile multinaționale pot centraliza activele necorporale, pot stabili prețuri interne și pot direcționa profiturile prin jurisdicții cu impozitare redusă înainte de a ajunge pe piețele financiare din SUA, politica tarifară nu poate realinia crearea de valoare și captarea valorii.

În analiza celor patru economiști chinezi sunt identificate patru mecanisme prin care sunt menținute dezechilibrele comerciale mari dintre China și Statele Unite.

Primul pas îl reprezintă externalizarea producției către China, unde companiile multinaționale extrag o parte substanțială din valoarea adăugată, inclusiv prin puterea de negociere superioară față de furnizori.

Urmează exportul bunurilor produse în China, care generează venituri din comerțul cu servicii, prin plăți intra-firmă pentru drepturi de proprietate intelectuală.

În al treilea rând, companiile multinaționale își păstrează majoritatea câștigurilor din străinătate în afara țării-mamă și investesc în active financiare pe termen scurt, în loc să repatrieze capitalul. Acest pas se face în scopul minimizării obligațiilor fiscale.

Ultimul mecanism este reprezentat de utilizarea profiturilor din vânzările finale pe piața americană pentru plăți către acționari, precum dividende, răscumpărări de acțiuni sau achiziții, fără ca reinvestirea în producția internă să prezinte un interes semnificativ.

Acest cadru de externalizare și financiarizare reprezintă un obstacol serios pentru orice încercare de implementare a unei politici industriale la nivel național.

“Politica industrială presupune că stimulente mai puternice, riscuri mai mici sau subvenții strategice vor stimula investițiile interne. Cu toate acestea, modelele empirice prezentate arată că regimul de guvernanță sub care operează corporațiile americane acordă sistematic prioritate randamentelor financiare lichide în fața investițiilor productive pe termen lung”, după cum se arată în ultima parte a documentului.

În opinia autorilor, “politica industrială nu se confruntă cu o lipsă de capital, ci cu un factor de descurajare structural pentru alocarea capitalului către producție”, iar “fără reforme de guvernanță, care să realinieze stimulentele manageriale și să restricționeze utilizările pur financiare ale surplusului, inițiativele de relocalizare nu pot modifica fundamental traiectoria investițiilor interne”.

Legătura dintre externalizare și financiarizare nu este caracteristică doar companiilor multinaționale din Statele Unite și poate fi considerată o barieră structurală în calea relocalizării producției inclusiv la nivel european.

Fără acordarea unei atenții deosebite acestei legături, orice politică de reindustrializare, mai ales la nivelul marilor economii din UE, va eșua, cu efecte negative pe termen lung asupra dezvoltării economice.

Călin Rechea