Mai poate fi oprit colapsul industriei chimice din Europa?

Industria chimică europeană traversează o criză profundă, iar datele recente arată o accelerare alarmantă a declinului. Toți indicatorii arată că industria se confruntă nu doar cu o contracție ciclică, ci cu un colaps structural, care pune sub semnul întrebării suveranitatea industrială și strategică a continentului.

Cel mai recent semnal de alarmă a venit de la European Chemical Industry Council (Cefic), conform datelor preluate de Financial Times.

Investițiile în sector s-au prăbușit cu peste 80% în 2025, iar numărul fabricilor închise s-a dublat față de 2024, pe fondul prețurilor ridicate ale energiei, birocrației sufocante și a creșterii masive a importurilor din China.

“Dacă vrem un sector al apărării sau unul auto, este absolută nevoie de materialele furnizate de sectorul chimic”, a declarat Marco Mensink, directorul general al Cefic, care apoi a amintit că “acum suntem dependenți 95% de importurile de vitamine din China și India”.

Alți reprezentanți ai industriei au precizat pentru FT că fără acțiuni urgente pentru susținerea sectorului chimic “Europa va fi dependentă de China pentru materiale de bază necesare în sectoarele apărării, sănătății, alimentar și industria prelucrătoare”.

Un exemplu oferit de cotidianul financiar este relevant pentru actuala tendință din industria chimică europeană. Compania Vioneo, o subsidiară AP Moller-Maersk, tocmai a anunțat că abandonează planurile pentru construirea unei fabrici de materiale plastice în Antwerp, în favoarea construirii unei fabrici în China, despre care a spus că este mai aproape de sursele de metanol derivat din hidrogen verde și ar fi mai ieftin de construit.

Un articol recent de pe site-ul de știri olandez NRC arată situația dramatică a companiilor chimice din Țările de Jos, unde au fost închise opt fabrici doar anul trecut. Motivul este același: costurile ridicate ale energiei și concurența feroce din China.

Inclusiv o fabrică tocmai retehnologizată pentru reducerea emisiilor de CO2, cu investiții de circa 250 de milioane de euro, a fost închisă. “Nu am reușit să ținem fabrica deschisă, deoarece nu ne așteptăm să fim profitabili în următorii cinci până la zece ani”, a declarat Ronald van Klaveren, vicepreședinte în cadrul companiei americane LyondellBasell.

Cazul Vioneo apare și într-un articol recent din Wall Street Journal, sub titlul “Declinul agonizant al uneia dintre industriile de bază ale Europei”.

Lista ieșirilor de pe piața UE mai include grupul petrochimic saudit Sabic, care și-a vândut activele europene, sau companiile Domo Chemicals și Vynova, care au declarat insolvența pentru diverse subsidiare. Instalații de producție au fost sau vor fi închise de Exxon Mobil și Dow Chemical.

Toate acestea fac parte din lanțuri de producție și aprovizionare pentru numeroase sectoare industriale, unde se va înregistra, astfel, o creștere a dependenței de importuri.

WSJ mai arată că, dincolo de costurile energiei, expansiunea rapidă a industriei chimice chineze, a expus producătorii europeni la un aflux de importuri ieftine, pe fondul unei temperări a cererii.

Mai mult, “acordul comercial SUA - UE încheiat anul trecut va extinde, de asemenea, accesul pe piața europeană pentru producătorii americani, care au costuri mult mai mici”.

O serie de analiști consideră că industria chimică din Europa se confruntă cu o “furtună perfectă”, pe fondul multiplelor cauze determinante, care, de cele mai multe ori, se amplifică reciproc.

În primul rând este vorba despre costurile energiei, caracterizate deseori drept “asfixiante”, care au crescut accelerat după invazia Rusiei în Ucraina și creează un mare dezavantaj competitiv față de China, care beneficiază de gazul ieftin din Rusia, și Statele Unite, unde se utilizează gazele de șist.

În aceste condiții, mutarea unităților de producție din Europa în China nu reprezintă decât relocarea în zone unde este disponibilă energia ieftină din Rusia.

Una dintre probleme majore o reprezintă și presiunea fiscală și de reglementare deosebit de ridicată din UE, unde există o birocrație extinsă și costuri suplimentare generate de tranziția verde, inclusiv prin intermediul taxelor pe emisiile de CO2.

Astfel de probleme nu pot fi soluționate prin bariere tarifare sau politici anti-dumping, care pot avea doar un efect temporar și nu pot fi utilizate pentru sustenabilitatea pe termen lung a sectorului.

Toate acestea au permis producătorilor din China să exporte masiv în Europa, mai ales după ce au fost îndeplinite obiectivele de autosuficiență internă prin planurile cincinale.

Impactul este cumulativ și sistemic. Așa cum a mai declarat Ronald van Klaveren, platformele chimice europene sunt asemănătoare unui turn Jenga: fiecare fabrică închisă este o cărămidă scoasă, iar la un moment dat, întreaga structură se prăbușește.

Iar acest declin nu afectează doar chimia, ci toate sectoarele industriale care depind de ea: auto, farmaceutic, apărare sau agricultură.

Pe fondul acestei crizei, analistul australian Craig Tindale aduce în atenție un aspect deosebit de important, cu implicații masive nu doar pentru sectorul chimic.

Tindale susține că modelul economic occidental, dominat de capitalismul financiarizat, care se concentrează pe rentabilitatea pe termen scurt, pe fondul intoleranței la volatilitate și a unui cost ridicat al capitalului, este structural incapabil să concureze cu modelul capitalismului de stat din China, care tratează capacitatea industrială ca un imperativ strategic de lungă durată.

În opinia sa, autoritățile trebuie să țină seama de conceptul fundamental al “ireversibilității industriale” atunci când propun politicile economice.

Motivul este simplu. O fabrică chimică sau o mină nu poate fi pusă doar “pe pauză”, deoarece capacitățile se degradează, forța de muncă specializată se dispersează, iar costul repornirii devine prohibitiv.

Orice închidere are, deci, aproape mereu un caracter permanent. În vidul creat, capitalul chinez, care nu ține cont de restricțiile de rentabilitate pe termen scurt, intră și cumpără activele rămase sau construiește capacități noi în altă parte și își consolidează dominația asupra lanțurilor critice de aprovizionare.

Pentru Tindale, soluția presupune o schimbare radicală de paradigmă. Pentru a supraviețui, Occidentul trebuie să revină la un “capitalism material” și să renunțe la dogma financiarizării extreme.

Asta înseamnă că valoarea capacității industriale nu mai poate fi măsurată doar prin Valoarea Actualizată Netă (VAN), ci trebuie să includă și valoarea opțiunii strategice (asigurarea securității lanțurilor de aprovizionare pentru apărare, sănătate, energie), valoarea socială (menținerea centrelor industriale și a competențelor specializate), precum și valoarea suveranității (capacitatea de a controla producția de bunuri critice).

Fără această recalibrare fundamentală, analistul australian consideră că riscurile pentru Occident sunt existențiale și avertizează că “declinul industriei chimice nu este doar o problemă sectorială, ci o amenințare directă la adresa bazei industriale și a suveranității strategice a Europei”.

“S-ar putea să ajungem să deținem resurse în subsol, dar să nu mai avem capitalul, competențele și, mai ales, infrastructura industrială pentru a le extrage și procesa. Europa se va trezi dependentă de aceeași putere geostrategică, China, pentru vitamine, materiale pentru cipuri, componente pentru mașini sau fibrele pentru vestele antiglonț”, mai subliniază Craig Tindale.

Momentul deciziilor radicale pentru salvarea industriei chimice din Europa nu mai poate fi amânat, deoarece prăbușirea industriei chimice nu este doar o știre economică sumbră. Acest sector reprezintă un pilon fundamental al suveranității europene și un test crucial pentru capacitatea continentului de a-și redefini puterea economică în fața unei noi ordini globale.

Într-un scenariu pesimist, momentul deciziilor radicale poate chiar a trecut.

Oare mai există cale de întoarcere pentru industria chimică din Europa?

Călin Rechea